Relațiile deschise:
un EȘEC SAU TRIUMF?
Poliamoria este văzută astăzi fie ca o formă de emancipare relațională, fie ca un semn al unei relații aflate în criză. Pentru unii, este triumful libertății personale. Pentru alții, dovada că nu mai știm să rămânem într-o relație.
Trăim într-o cultură care celebrează posibilitatea. Putem alege aproape orice: cariere, orașe, identități, parteneri. În acest context, exclusivitatea sau monogamia începe să pară mai degrabă o constrângere decât o alegere.
Dar relațiile nu sunt doar despre libertate. Sunt și despre limitele pe care suntem dispuși să le acceptăm pentru a construi ceva durabil. Iar poliamoria ridică o întrebare incomodă: este ea o extindere a capacității noastre de a iubi sau o evitare mai sofisticată a angajamentului?
Răspunsul la această întrebare este profund nuanțat. În cabinet, ceea ce văd deseori, este că atunci când lucrurile nu merg cum am dori să meargă, relația se deschide. De la monogamie facem schimbarea către o formă de non-monogamie consensuală. Și văd asta cel mai des la cuplurile de bărbați gay. Relația se deschide mai ales atunci când devine greu să mai cerem totul de la o singură persoană.
Într-un sens, această mișcare poate fi o formă de expansiune, de extindere a capacității noastre de a iubi. Un mod de a ne împlini nevoi diferite cu parteneri diferiți. Și, într-un fel, putem vedea non-monogamia consensuală drept o încercare de a corecta poate cea mai mare limitare a monogamiei: presiunea de a transforma un singur partener în sursă completă de siguranță, pasiune, prietenie și sens; de a căuta împlinirea tuturor nevoilor noastre printr-o singură persoană.
Dar aceeași mișcare de a deschide relația poate funcționa și ca o formă elegantă de evitare. Când relația devine dificilă, extindem cadrul în loc să lucrăm la ea, să optimizăm, să stăm cu disconfrotul de a regla conflictul.
Și atunci, căutăm intensitate și conexiune în altă parte, înainte de a repara fragilitatea de acasă. Iar aici nu mai este vorba despre „mai multă iubire”, ci despre mai puțină confruntare. E despre a redistribui presiunea intimității în loc să o purtăm împreună.
În loc să rămânem față în față cu ceea ce doare, anume cu dezamăgiri, resentimente, temeri de respingere, noi lărgim cadrul relațional și eliberăm din tensiune prin a ne focusa pe alt partner. Și vedem asta în special la persoanele cu un puternic atașament evitant. Nu ne despărțim la propriu de celălalt, dar nici nu mai suntem obligați să ne întâlnim în zonele cele mai vulnerabile ale relației. Astfel, relația poate continua, dar fără o transformare reală. Fără acea muncă lentă și inconfortabilă prin care apropierea reală devine din nou posibilă.
O ALEGERE RISCANTĂ?
În teorie, poliamoria poate fi o formă matură de organizare relațională, la fel de validă ca și monogamia. Presupune negociere, transparență, autonomie emoțională. În practică însă, multe relații nu se deschid dintr-un loc de stabilitate. Se deschid într-un moment de tensiune. După conflicte repetate fără reparație sau după o infidelitate. Se deschid după zeci de nemulțumiri care nu au fost rostite. Sau din dorința de a simți noutate și mister acolo unde familiaritatea și rutina au devenit apăsătoare. Acestea sunt, cel mai frecvent, motivele pentru care le întâlnesc în cabinet.
Dar a deschide relația din aceste motive este deseori o rețeță pentru dezastru. În loc să aducă libertate și expansiune, poate crește instabilitatea și fragiliza și mai mult relația primară.
Tranziția spre o relație deschisă, non-monogamă, cere resurse emoționale considerabile. Cere un cuplu în care există deja siguranță emoțională. Un spațiu în care există
stabilitate. Fiindcă odată deschisă relația, apar inevitabil provocările noii paradigme: comparația, gelozia, teama de a nu fi suficient, de a nu fi special, de a fi părăsit pentru altcineva mai bun. Acestea apar mai ales la început, atunci când celălalt se implică emoțional mai mult cu noul partener. Tot așa cum apare și tentația de a investi mai multă prezență și atenție în conexiunea nouă decât în cea veche, unde tensiunile rămase fac apropierea neofertantă.
Poliamoria poate fi o expansiune. Dar expansiunea nu este întotdeauna creștere. Atunci când relația se deschide pe un fond de nesiguranță, tensiunea nu dispare. Se multiplică. Ce era greu între doi devine și mai greu între mai mulți. Nu pentru că modelul poli ar fi greșit. Ci pentru că emoțiile nu devin mai simple atunci când avem parteneri multipli. Extinderea relației nu rezolvă neapărat ceea ce lipsește. Uneori doar face vizibil cât de nesigur era terenul inițial.
PROMISIUNEA ȘI COSTUL POLIAMORIEI
Poliamoria nu este doar libertate. Este o experiență emoțională intensă. Promite varietate, vitalite și posibilitatea de a nu mai pune toate nevoile tale pe umerii unei singure persoane. Astfel, pentru unii, poliamoria aduce
o formă reală de libertate. Libertatea de a nu mai cere imposibilul de la o singură relație. Libertatea de a explora diferite versiuni ale sinelui cu parteneri diferiți. În același timp, această expansiune a cadrului relațional poate crea o nouă presiune: presiunea de a gestiona multiple atașamente, multiple dorințe și chiar multiple temeri. Iubirea nu devine mai puțin complexă atunci când se multiplică. Uneori devine chiar mai provocatoare.
Poliamoria seduce prin promisiunea unei vieți mai largi. Mai multă dorință. Mai multă iubire. Mai puțină constrângere. Dar fiecare extindere vine cu un cost interior: mai multă incertitudine, mai multă comparație, mai multe puncte în care ne putem simți insuficienți sau înlocuibili.
Libertatea de a iubi mai mulți oameni poate însemna și libertatea de a pierde mai multe relații. De a trăi mai des ambivalența. De a nu mai avea un loc clar în viața celuilalt, pe ierarhia iubirii. Pentru unii, aceasta este o formă de maturitate relațională. Pentru alții, o sursă constantă de anxietate. Depinde de modul în care suntem construiți.
Da, poliamoria poate fi o expansiune. Dar mai poate fi și o formă de evitare. Poate fi o alegere lucidă sau o soluție falsă pentru o dificultate pe care nu știm încă să o purtăm.
Tocmai de aceea, întrebarea “eșec sau triumf?” nu are un răspuns universal. Are doar răspunsuri intime. Iar acestea depind mai puțin de forma relației și mai mult de adevărul emoțional din care este construită.
În concluzie, consider că poliamoria poate fi atât eșec, cât și triumf. La fel ca și monogamia. Diferența nu o face modelul în sine, ci compatibilitatea noastră cu el. Nu toate libertățile ne liniștesc. Și nu toate formele de iubire ni se potrivesc.
